O tinta vie

… (cu exceptia lui George Emil Palade, care a trait si a lucrat in SUA). Inca din secolul trecut, multi au sperat ca macar unul dintre marii nostri scriitori – precum Lucian Blaga sau Tudor Arghezi – sa fie selectionat printre laureati. Dupa cum obisnuia sa spuna inteleptul Constantin Noica, „N-a fost sa fie“…

Oricum, nu suntem singurii frustrati. De pe harta celei mai prestigioase consacrari lipsesc numeroase alte neamuri. La prima vedere, avem de ce sa fim indispusi, de vreme ce Premiul a ajuns deja, sa zicem, in Europa Centrala. Am totusi impresia ca asteptarea noastra deformeaza gandirea lui Alfred Nobel. Marele suedez nu urmarea celebrarea unor natiuni, ci a unor personalitati care au contribuit major la bunastarea omenirii. Ambitia lui era aceea de a estompa granitele si de a intelege progresul cunoasterii ca pe un bun universal. Prin intreprinderile pe care le-a fondat pretutindeni, inventatorul dinamitei depasise oricum frontierele tarii sale de bastina. El a fost, daca vrem, ucenicul vrajitor al lumii industriale. Cineva dornic sa demonstreze ca inteligenta moderna poate crea sau distruge in functie de interesele celor ce se folosesc de ea.

• Test de cultură generală. Ce universitate este mai veche decât imperiul aztec?
• Lys Assia, prima câștigătoare la Eurovision

Mai mult afacerist decat savant, Nobel a patimit el insusi destule: un frate i-a murit din cauza manipularii nitroglicerinei. Presa vremii l-a atacat adesea ca pe un pericol public si a pretins inchiderea fabricilor sale. Nici in viata sentimentala nu a fost prea norocos… Impotriva oricaror vicisitudini, omul si-a urmat insa destinul, ca si cum ar fi vrut sa le dovedeasca adversarilor nu doar tenacitatea sa vizionara, ci si vocatia de „maniac“ al unei cauze. Atras de bani si glorie, Nobel a incheiat contracte de miliarde, mai ales cu armatele marilor puteri, asa incat s-a simtit probabil vinovat de masacrele pe care le-a facilitat prin diavoleasca lui gaselnita. Aici trebuie pesemne cautata originea „filantropica“ a testamentului prin care Alfred Nobel a instituit Fundatia omonima si a deschis cronica Premiului. O cronica doldora de proteste la scena deschisa.

Cinstit vorbind, criticii juriului au dreptate numai pe alocuri. N-ai de ce sa-i boscorodesti pe laureatii „stiintifici“ (medicina, chimie, fizica, economie) decat daca virezi spre stanga extrema si denunti cu manie proletara conspiratia cercetarii „imperialiste“. Numai Nobelul pentru pace si cel pentru literatura comporta o anumita doza de subiectivitate sau de oportunism politic. De aceea s-au scris carti precum Nobel contra Nobel, cuprinzand lista – pe alocuri rusinoasa – a unor giganti literari care n-au fost niciodata oaspeti ai Academiei Regale de la Stockholm.

Luati de pilda cazul celui mai recent castigator al Premiului literar. Este vorba despre romancierul turc Orhan Pamuk, rasfatat cu milionul de rigoare desi opera lui nu s-a impus cu adevarat, cel putin in librariile europene. Fireste ca, de acum inainte, banderola „Nobel Prize in Literature 2006“ va provoca explozia vanzarilor si multi se vor lasa hipnotizati de ea pentru a conchide ca, da, avem aici un talent urias, o forta narativa, un demiurg. Chiar asa sa fie?

Nu stiu, pentru ca inca nu l-am citit pe beneficiar. Ceea ce stiu este ca magia Premiului stimuleaza. Iata-i bunaoara pe copiii mei, Irina si Stefan, care cocheteaza deja cu ideea ca, „intr-o buna zi“, ar putea merita legendara distinctie. Mai au mult de munca si le trebuie ceva noroc, dar n-am motive sa-i descurajez. Premiul Nobel e o tinta vie, intr-o lume care are inca nevoie de „dinamita“.